Dunavatul de Jos / Expozitie de grup
07.06.2018 - 07.07.2018

Talentul este, îndeobşte, o raritate, dar suma talentelor precipită, în timp, o elită. Să prilejuieşti întâlniri profesionale sub marca de excelenţă a unui sit natural, este, prin producţia artistică rămasă, o formă de ctitorie sinergică între Natură, Cultură şi Momentul astral.

Bătaia săgeţii s-a oprit de două ori până acum în Dunavăţul Deltei. Impulsul a venit de la fundaţie clujeană a familiei Bejan, trăitoare lângă Bucureşti, prin relaţia de afinitate cu organizatorul de simpozion, ieşeanul Felix Aftene, conducător de Filială UAP. Am marcat această triangulaţie simbolică pentru că ediţia taberei din 2017 s-a deschis deja pentru invitaţi din afara comunităţii ieşene: „ardelenii Capitalei”, pictorii Francisc Chiuariu şi Aurel Tar.

Pe un pământ tânăr, cu comunităţi de „rit vechi” şi vecinătăţi tătare, cei 16 artişti au fost invitaţi să-şi uite (sau să-şi conjuge) deprinderile/grifele de atelier cu un peisaj „tare” şi un habitat particular. Să fii receptiv la stimuli primordiali (ceruri, ape, aer înaripat, vietăţi unice) sau să populezi deschiderile şi orizonturile peisagistice cu propriile-ţi fantasme, vedenii, „înfigurări” parabolice, este, în bilanţul meu de simeză, polaritatea pe care s-a depliat producţia majoritar picto-grafică a Taberei de Creaţie – 2017, de la Dunavăţul de Jos. Nu e o surpriză, ci o bună neuniformitate, o emulaţie subterană spre privire originală sau spre sinceritate melancolică.

Talentul este capacitatea de a nu speria imaginile atunci când vin sau sunt stârnite de ceva. Şi de a le pune la păstrare. Iar apoi chiar la treabă. În Delta Dunavăţului s-a întins un năvod spornic al unei vizitabile colecţii de artă contemporană românească. / Aurelia Mocanu

………………………………………

Natura intervine în artă şi ne obligă să tratăm formele pe care ea însăşi le urmează în geneză. Totul pare a creşte după «for­me» matematice, acestea fiind tocmai formele elementare ale limbajului artei… Şi cum oare geometria, algebra, decalcuri abstracte ale universului concret ar putea să nu dezvăluie coincidenţele dintre noi şi lume?” scria Amédée Ozenfant în pragul artei abstracte. Am citat acest demers fiindcă defineşte dinăuntru raportul instaurat cu natura, creaţia asumând mecanismele primordiale ale lumii, care conţin în germene actul artistic.

Sub semnul provocărilor estetice şi conceptuale dublat de prietenii şi afinităţi,  o suită de  artişti renumiţi s-au reunit la cea de-a doua ediţiei a taberei sprijinită de doamna Lena Bejan, în atmosfera unui peisaj aparte al Deltei, Dunăvățul de Jos.

O primă întrebare ce rezultă în mintea privitorului în faţa simezei se concentrează în jurul naturii, sau pentru cine preferă, în jurul materiei. Este aceasta o „cutie” de pro­porţiile Universului, o cutie de rezonanţă a spiritului? Cititorul de Blaga va descoperi în matricea orizontului „infinit ondulat” un teritoriu geografic al sensibilităţii care nu se vrea „devorat de geometrie” deşi, chiar din aceasta îşi trage aparent seva în lucrările artiştilor Eugen Alupopanu sau George Cernat.

Făpturi coborâte dintr-o istorie a fantasmelor personale, personajele silfide ori profetice ale lui Felix Aftene sfidează simţul enigmatic tradiţional şi pe cel serafic. Acest paradis revine aproape hipnotic pe scena centrală, personajele sale fiind purtate de un elan ascendent, zborul fiind accesibil tuturor, demonstraţiile cele mai spectaculoase, rămânând, însă, rezervate artistului. Naraţiunile sale sunt o balanţă între cele de aici şi cele de dincolo, o balanţă aşezată la graniţa dintre ieri şi azi.

În compozițiile lui Francisc Chiuaru, un anumit ținut în care cerul, pământul și apa se îngemănează în febra pensulației, asimilează interpretări expresive. Ceea ce surprinde este silueta umană, depersonalizată, parcă surprapusă peisajului pentru a prinde formă imediat după ce natura îşi finalizează reedificarea.

Forma reală este punctul inițiatic, iar compoziția este suma percepțiilor sale în urma contactului cu omul, cu natura pentru Manuell Mănăstireanu care sustrage pretexte pentru a surprinde fragilitatea.  Articulată în marele mister cosmic – fiinţa umană – prototip personal al lui Leontin Păun – apare ca o particulă ce permite imprimarea în straturile sale a marilor obsesii ale omenirii: iubirea, singurătatea, moartea. Expresia picturală se modelează pe suita de stări, senzaţii, impulsuri, prototipul se insinuează în fiecare strat al lucrării şi suprinde coliziunea dintre uman şi non-uman, dintre interior şi exterior, un hibrid înstrăinat de propria structură. Gabriel Caloianu propune o făptură plăsmuită din suprapunerea unor mitologii personale, într-o notă atât ironică cât şi ludică. Sergiu Grapă comunică măştile şi superficialitatea prezentei lumi. Imaginea rezultată este supusă unui tratament surealist, transcris grafic cu o rece minuţie şi integrat într-o contiguitate derutantă, ce transformă înfricoşătoarele viziuni, în strigăte ce aşteaptă răspuns de la privitor.

Simion Cristea este înainte de toate un gânditor a cărui meditaţie activă solicită resorturile cele mai profunde ale conştiinţei, dublată de o acută intransigenţă etică. Fantezia şi devoţiunea creştină fiind puse în slujba ceremoniei dintre religie și artă, artistul îşi îndreaptă privirea spre a descoperi un crâmpei din cele „nevăzute”, ascunse în materie.

În alt registru, „mâna divină” a lui Dragoş Pătraşcu este cea care crează puntea între pământ şi tot ceea ce clocoteşte înnăbuşit în straturile acestuia şi frunza copacului cosmic, viaţa în sine, proiectată în şi din abisul fiecăruia dintre noi. Această alcătuire a lumii primește lumină de acolo de unde fisurile sublimate de formă și culoare amestecă promisiuni despre oameni şi vremuri.

Plecând de la simbolistica peştelui, simbolul tainic de recunoaştere al primilor creştini ori vietate arhetipală, semn al vieţii, Sorin Purcaru angajează comentarii grafice dintre cele mai subtile, de unde erosul și tema iubirii nu sunt total excluse. Profunzimea mesajului este rezultatul unei nuanţate complicităţi intelectuale, artistul preferând aluzia în locul denotaţiei directe.

Alex Burlacu ne atrage într-un ţinut al însingurării, al individului aflat la răspântia dintre întuneric şi lumină, dintre resemnare şi aspiraţie. Se întrezăreşte o foame de spaţiu, dar şi una de atemporal, silueta umană reflectând îndelung în faţa nevăzutului regăseşte în propria lumină, soarele interior, cu flacăra sa, învingînd dezolarea înconjurătoare.

Claudiu Ciobanu redă prin portret o stare, un moment neimitabil din timp, ce emite candoare şi permite contopirea subiectului cu ambientul. Un puternic sentiment al sincerităţii rezultă atât din certele calităţi tehnice sau cromatice, dar mai ales din explorarea unor metafore rafinate şi penetrante. O stare de solitudine şi abandon emerge din lucrările Marinelei Ciobanu, convertită în imaginile unei naturi ce aşteaptă semnul despărţirii realului de ireal. Fragmentele alese de artistă sunt portaluri către introspecţie, în care paleta de culori are o intensitate contemplativă şi invită la uitarea de sine.

Aurel Țâr oferă privitorului câteva pagini din jurnalul său de călătorie. Pornind de la formatul unui catalog de prezentare, artistul introduce privitorul – voyeur într-o lume intimă, în care detaliile sunt reduse la atmosferă, lăsându-l pe acesta să-şi construiască povestea în jurul imaginii. Chiar dacă lumina caldă dinăuntru ori reminescienţa unui soare apus prea devreme crează o naraţiune individuală, fiecare siluetă umană pare a fi parte a unei mase omogene.

Adrian Sandu asimilează iconografia de masă într-un mod ironic, folosindu-se de mijloacele pop-artului pentru a justifica dar şi submina autoritatea imaginii. Trupuri ce funcţionează ca portrete ori portrete ce acţionează ca oglinzi distorsionate ale sufletului, simboluri, conduc ochiul spectatorului înspre o zonă în care toate elementele conjugate îi crează impresia propriei deşertăciuni. / Maria Bileșevschi