Sensoria / The Anatomy of Experience / Mai, 2015

Încă de la începuturile sale, cinema-ul a avut un mod aparte de a ne capta simțurile. Bazându-se pe factorul inedit al imaginilor în mișcare, primele filme de avantgardă, definite de Tom Gunning ca fiind un “cinema al atracțiilor”, își doreau să constituie o experiență aparte pentru spectatorii acestora, prin care să simtă ceva mai presus decât distracțiile teatrale ale timpurilor. Mirarea ce a urmat proiecțiile filmului Sosirea unui tren în gară al frațiilor Lumiere a demonstrat că un nou mod de a gâdila simțul vizual al unui privitor rezultă în reacții neașteptate. Iar, odata cu apariția sunetului, ADN-ul cinema-ului a fost schimbat pentru totdeauna, puterea acestuia de a ne afecta simțurile crescând.

Însă, chiar daca mediul filmului se bazează doar pe cele două simțuri – al vederii și al auzului – acestea pot avea un adânc potențial de a ne activa și celelalte simțuri, schimbând modul în care experimentăm o călătorie audiovizuală. Deși multe filme ignoră acest potențial, cele care alcătuiesc “cinema-ul simțurilor” se bazează pe implicarea corpurilor spectatorilor în cele mai surprinzătoare modalități.

Filmele lunii mai încurajează implicarea fizică a spectatorului, ori prin faptul că se concentrează asupra unei anumite sfere senzoriale decât cea a audiovizualului, ori pentru că invită spectatorul să simtă opera deasupra structurii sale narative.

Inspirată după romanul cu același nume, intriga din mexicanul LIKE WATER FOR CHOCOLATE se învârte în jurul personajelor Tita și Pedro, ce au fost despărțiți de mama fetei. Dăruită cu un rar talent culinar, Tita își descarcă sentimentele gătind mâncăruri delicioase, aromându-le cu cele mai adânci stări ale sale, împărtășindu-și cu cei ce-i mănâncă preparatele fericirea, dorințele sau melancoliile pe care le simte. Legătura dintre poftă și dorință ia o turnură mult mai întunecată în TROUBLE EVERYDAY al avantgardistei regizoare franceze Claire Denis – aici, relația dintre cele două elemente devine literală, iar voluptatea își găsește satisfacția în forma canibalismului.

Prin al doilea grup de filme, pielea și reacțiile la simțul atingerii devin elemente de bază. În THE SKIN I LIVE IN al lui Pedro Almodovar, ce și-a avut premiera în competiția de la Cannes, pielea este bariera ce o ține captivă pe Vera în corpul său, oglindind starea de captivitate în care este ținută de chirurgul nebun intepretat de Antonio Banderas. REPULSION al lui Roman Polanski adoptă o mizanscenă la fel de claustrofobă pentru a reda modul în care condiția psihologică a protagonistei (Catherine Deneuve) o incarcerează. Secrete, traume și un sentiment crescind de neliniște caracterizează ambele filme.

Completăm ciclul de proiecții senzoriale cu două filme experimentale: scurtmetrajul MESHES OF THE AFTERNOON, regizat de Maya Deren, una dintre cele mai importante figuri ale cinema-ului de avantgardă american, și SANS SOLEIL, documentar cu elemente de colaj al lui Chris Marker, inovatorul filmului-eseu. Modul în care acestea interactionează cu memoria și cu visele produce scenarii neconvenționale și onirice ce resping interpretări clasice, concentrându-se mai mult asupra simbologiei subconștientului. Cele două filme pot fi văzute ca recreări ale unor viziuni și fantazii, iar cheia către interpretarea lor s-ar putea să fie găsită chiar în visele noastre proprii.

Concept și selecție filme

Chiara Puntil & Raluca Petre

MA Film Studies, King’s College London