GENRES RELOADED: FILM ME NOIR

Tipi misterioși, femei fatale, mediu interlop, nimic nu e ceea ce pare. Lumină în cheie joasă, unghiuri neconvenționale, compoziția cadrelor pe primul loc, iar cele ce favorizează mișcarea și emoția actorului mai rare. Acestea sunt elementele filmului noir, gen consacrat in anii 1940 – 50. Iar regizorii art-house contemporani se folosesc de acestea pentru a crea unele dintre cele mai originale filme din ultima perioada.

Elementele de mai sus corespund contextulului social care a dat naștere filmului noir – cel de-al Doilea Război Mondial și perioada imediat următoare au lansat o stare de paranoia, pesimism și deziluzie – practic moartea naivității hollywoodiene. Odată cu emigrarea către SUA în perioada războiului a multor artiști europeni, aceștia fiind influențați estetic de expresionismul german, Hollywood-ul a lansat o nouă formă a filmului cu gangsteri – filmul noir. Deși criticii de film au pus sub semnul întrebării statutul de film noir ca gen – acesta împrumutând elemente din mai multe genuri și filmele nefiind consecvente între ele în modul în care foloseau anumite tehnici vizuale și narative – am ales filme care totuși conțin elemente comune, cel mai interesant fiind modul în care anumite elemente de bază au fost preluate și adaptate de către cinematografia contemporană.

BLUE DAHLIA este un clasic al genului din 1946, criticul de film Nino Frank lansând termenul de film noir în același an. Cu un scenariu de Raymond Chandler (The Big Sleep, Strangers on a Train) nominalizat la Oscar, filmul urmărește legătura dintre veteranul de război Johnny Morrison (Alan Ladd), moartea soției sale în urma unei certe, patronul unui clubului dubios, Blue Dahlia, și prietena acestuia, Joyce Harwood (Veronica Lake).

CHINATOWN, în regia lui Roman Polanski, se bazează tot pe legaturile secrete dintre personajele cu care e implicat detectivul privat din Los Angeles, Jake Gittes (Jack Nicholson); scenaristul Robert Towne și Polanski însă construiesc povestea din perspectiva personajului principal, tensiunea filmului provenind din lipsa de cunoaștere a lui Gittes, acesta devenind din ce în ce mai paranoic. CHINATOWN conține elementele narative definitorii ale genului, cum ar fi corupția și lumea interlopă, femeia fatală (Faye Dunaway), misoginism, erotism, pierderea inocenței. Însă Polanski a declarat că filmul nu este o “piesă retro sau o imitație conștientă a filmelor clasice filmate în alb-negru, este un film despre anii 30 văzuți prin obiectivul anilor 70.” Cinismul anilor 70 și paranoia instigată de neo-conservatori, precum și perspectiva oferită de trecerea anilor asupra claselor sociale din LA, se traduc într-un final mult mai cinic decât cel al filmelor noir clasice.

FEAR X, regizat de Nicolas Winding Refn în 2003, este precedentul lui DRIVE, un neo-noir veritabil. Însă FEAR X nu este doar un experiment ce preconizează chef d’oeuvre-ul lui Refn, ci conține un amestec de elemente ale filmului noir (o crimă, lume corupta, personajul lui John Turturro în căutarea adevărului ce îi scapă încontinuu printre degete, paranoia, unghiuri bizare, compoziția cadrelor foarte bine studiată, lumina redusă) și caracteristici proprii lui Refn (dialog puțin, acțiuni ce nu sunt motivate clar în stilul cauză – efect, un sound design cu totul original).

LES SALAUDS (2013), sau BASTARDS, al avantgardistei Claire Denis este un alt neo-noir ce îmbină elemente ale genului cu cele proprii regizoarei. Denis a fost influențată de povestea unei fete care a fost găsita goală și drogată lângă o pubelă pariziană, intriga filmului urmărind un cerc secret al traficului de fete în care sunt implicați importanți oameni de afaceri. În stilul filmelor noir în care se înnoadă legături pe care le înțelegem de-abia către final, unchiul (Vincent Lindon) uneia dintre fete caută să se răzbune prin intermediul soției (Chiara Mastroiani) unuia dintre acei oameni de afaceri. Filmul conține tăcerea și misterul filmelor lui Refn, întunecimea și lumina în cheie joasă a filmelor noir, o coloană sonoră semnată Tindersticks (colaboratori la mai multe filme ale lui Denis) și cadrele tactile tipice regizoarei.