Taxidermia
12.03.2013 - 30.03.2013 Parter

Imaginea sinelui…

Preocuparea pentru portret, în general, și autoportret, în special, constituie o veritabilă dominantă a creației lui Felix Aftene.  Nu este vorba despre un narcisism travestit sub chipul egolatriei ci, doar, de o preocupare de a atinge  zonele obscure ale ființei, alteori ale maternității. În general, pictorul nu evită interpretarea propriei imagini, fapt menit să devoaleze un interes acut pentru corp și, mai ales, de un fel de caracterial generic.

Artistul știe că prin autoportrete își definește ființa interioară, iar prin construcția imaginii o devoalează. Vrea să comunice, să se comunice pe sine și acest fel de a propune parteneriate estetice ademenitoare trimite la generozitatea sa funciară, fiind o formă  de a se comunica pe sine în ordinea creației de bunuri simbolice. Privitorul compozițiilor sale va trece ușor peste prezumptive momente de derută, de dificultate în decriptarea sensurilor de profunzime, subtile și aluzive, spre a se acomoda cu acest fel de structuri vizuale, deseori incitante prin surpriză și atașante prin palpitul unor ființe circumscrise unui spațiu spiritual exprimat prin revelație. Artistul ne sugerează să-l urmăm fără inhibiții pudibonde, deoarece potrivit adagiului naturalia non turpia, nimic nu este mai frumos decât un trup de femeie gol. Este drept că ideea androginului nu-l ocolește și, astfel, miracolul viului se devoalează celor ce au dobândit arta de a privi.

Pictorul face adesea, îndeosebi prin polisemanticele sale compoziții, trimitere directă la taxidermie cu extensie semantică asupra conceptului de Om. Lumea imediată a realului îl dezamăgește adesea, se revoltă in intimitatea sa și  caută prin noaptea imediatului fanta de lumină salvatoare a ieșirii din labirint. Omul recent, lipsit de podoabele spiritului trimite inevitabil la vid și la înstrăinarea ireversibilă. Lipsa de comunicare reală, surogaturile servite ca esențe spirituale regale impun o intratabilă însingurare. Cu cât vorbesc mai mult, personajele sale stranii, devin lipsite de sentimente și de valori ce pot motiva o existență individuală sau colectivă. Felix Aftene se gândește pe sine în contextul uman și axiologic ca pe un captiv al lumii părăsită de valori profunde și autentice. Apocalipsa la care face trimitere  prin subtile și rafinate reflecții plastico – estetice are sensul unei posibile și permanente salvări. Zburătorii se lasă iubiți de fecioare nubile, iar pictorii de bucuria de a fi și a crea paradisuri disputabile. Felix Aftene este artistul  care face din visurile lui colorate, un eden din care nu vom fi alungați niciodată…

Valentin Ciucă, critic de artă

 

Povara noutății perpetuue…

Apariția pictorului Felix Aftene  în spațiul oarecum tradițional al picturii ieșene a generat motivate nedumeriri prin modul tranșant al artistului de a fi altfel decât ceilalți. Felul original de a gândi noua artă și a se exprima permanent diferit în raport cu unele cutumele cu termen de valabilitate expirat i-a creat un culoar solitar și un fel de fi diferit între ceilalți. Motivațiile sale estetice susțin eșafodajul singurătății alergătorului de cursă lungă, unde pe traseu pot apărea nălucile unor fantasme în numele cărora construiește o realitate paralelă incitantă, provocând tipuri de lectură plastică bazate pe accesul la oniric.

Apelul la performance, la videoart, la alte soluții grafice ce-i aparțin fac din Felix Aftene un tenace luptător cu limitele vizibilului pe care le provoacă cu sentimentul că sensibilitatea modernă trebuie educată și adaptată la scara și așteptările omului cu adevărat modern. Dacă ceva îi displace profund poartă numele tradiției, artistul asumându-și responsabilitatea de a vedea și interpreta din unghiuri insolite miracolele de lângă noi. Compozițiile lui Felix Aftene răstoarnă cu nonșalanță cutume seculare și pune în loc ficțiuni desprinse din orizontul fabulosului. Personajele sale aparțin zonei unde bizarul provoacă inteligența și are ca efect adeziuni spontane sau evidente nedumeriri. Portretele compoziționale, stranii și situate la limita dintre masculin și feminin, mizează pe ambiguitate  ca un mod de se despărți de figurativul comod și explicit.

Clasicul cuplul masculin – feminin pare a fi doar o premisă pentru interpretări și exprimări care transcend orice tentație de a face apel la mitologia  adamică, inventând personaje incluse adagiului… sunt ceea ce creez. Mitologia reconstituită de artist din strictă perspectivă individuală generează, la rândul ei, o variantă  posibilă cu arhitecturi compoziționale de tip postperformance.  În ansamblu, tipul de expresie plastică adoptat de artist face ca zborurile în lumină să devină înălțări sau căderi sub semnul lui Icar și al luminii de dincolo. Felix Aftene este, desigur, unul dintre rarii artiști care fac din gândire și talent un alt cuplu androgin, atât de prezent în mitologia mai veche și mai nouă a lumii. Original și tenace, Felix Aftene ne stimulează cu fiecare nouă operă să ne gândim pe noi înșine  ca parte a miracolului lumii…

 

Valentin Ciucă, critic de artă

 

 

 

 

TAXIDERMIA 2012-2013

Departe de a fi un demers narcisiac sau zorii unei crize, actualul ciclu relevă un moment decisiv în destinul meu artistic: întoarcerea către Sine. Dacă ciclurile anterioare erau “locuite” de fiinţe imaginare, mitice, acum discursul plastic se concentrează în jurul fiinţei concrete, eul contemplat în relaţia sa intimă cu arta, cu propria-i statura morală, cu persoana iubită sau marile întâmplari ale existenţei.

În 1996 , interesat fiind de arta performativă, am desenat cu ajutorul corpului câteva dintre cele mai reprezentative lucrări de artă ale umanităţii în cadrul unui performance (devenit, mai tarziu, videoart) intitulat “Art Museum”. Ipostazele de atunci devin, în ciclul de faţă, lucrări postperformance.

Autoportretul e un gest intim şi public, deopotrivă. Prin autoportret, autorul cercetează abisurile fiinţei sale şi desenează în acelaşi timp ‘faţa” pe care vrea să o arate lumii, spunând practic, sieşi şi publicului, acesta sunt eu! Iar eu sunt ceea ce creez…

Câteva dintre lucrările din acest ciclu explorează motivul taxidermiei (în greacă “aranjamentul pielii”), un univers al fiinţelor golite de conţinut, prezente doar prin derm. Nu e altceva decat imaginea lumii moderne, a omuluii “trofeu”, vidat de sentimente şi emoţii, de capacitatea de a valoriza, un individ moraliceşte inert. În acest peisaj dominat de fals, al creaturilor cu rânjete înţepenite, apare neaşteptat infantul în postura de Christ salvator, clamând întoarcerea la puritate, la esenţa umană absolută exprimată de dragostea paternă. TAXIDERMIA, accesul la eternitate prin conservarea cadavrelor, devine antagonul veritabilei victorii asupra timpului: supravieţuirea genetică.

Aceeaşi butaforie, aceeaşi muzeificare, o regăsesc în spaţiul postindustrial românesc. Văd aici taxidermia unei epoci extincte! Peste acest univers în decompunere am simţit nevoia să înalţ himerici zburători, madone şi icari, căci din gropile umanităţii se nasc noi aspiraţii. Apocalipsa unei lumi generează naşterea alteia – e, în fapt, un fel de a înţelege nemurirea.

 

Felix Aftene