Paris: état d’âme
06.05.2014 - 15.05.2014 Etaj

Parisul este ca un muzeu. La muzeu te duci, îl vizitezi, apoi te întorci acasă. Nu poți trăi într-un muzeu.

Dar încâ de la prima vizită îți inoculează un virus complex de care nu te vindeci niciodată. Îți intră în trup prin toate simțurile, ca un cocktail straniu. Acționează lent, insidios, devine o maladie care nici nu te omoară, dar nici nu te mai lasă să trăiești ca înainte. Singurul remediu, temporar, este revenirea, din timp în timp, pe malurile Senei, pentru o nouă doză.

Parisul îți taie răsuflarea, dar pe termen lung asta te strivește.

Parisul este un “etat d’ame” – o stare de suflet. Un uriaș muzeu al melancoliei, al lui “mal de siecle” și “bonheur d’etre triste”, al unui romantism gotic, fascinant în splendoarea lui decadentă și rece.

Parisul este ca o amantă superbă, elegantă, bogată, boemă, fără vârstă, însă isterică, nebună, capricioasă, arogantă, agresivă și perversă, care într-o oră te duce de mai multe ori din Rai în Iad și înapoi. O frecventezi o dată pe lună, dar nu poți avea o relație cu ea. Nici de prietenie, nici de căsnicie. Te duci la ea, te faci praf cu ea, și apoi revii la realitate. Pentru a reveni iar când intri în sevraj.

Am trecut prin tot felul de locuri pe lumea asta, fiecare cu poveștile, aromele, culorile și sunetele lor, dar nimic nu se compară cu o cafea de-un ceas, băută în tihnă pe un trotuar la o măsuță rotundă de pe terasa unui bistro parizian. Este ceva unic în aer, în lumina de amurg, în tăcerea monumentală a vechilor ziduri, în diminețile însingurate, în nopțile pline de acalmie și tenebre.

Neliniște. O neliniște grea și diafană, imemorială, ca o vibrație misterioasă de dincolo de lume pe care o simți în tot trupul.

Spații vaste, în care o scenografie de palate și monumente somptuoase într-un labirint de bulevarde și străzi umbrite cu șiruri copaci bătrâni crează un decor eclectic și halucinant pentru o umanitate aflată parcă într-o continuă mișcare de carnaval tragi-comic.

De câte ori ajung la Paris, umblu hipnotizat pe străzi, ore și kilometri întregi, cu apartul foto în mână, ca un explorator ce încearcă să descifreze, prin imagini, rostul acestei lumi suferinde, concomitent, de un narcisim și un exhibiționism ce te transformă într-un voyeur patologic.

O fotografie este o versiune vizuală a unei amintiri. Ea este o medie între ceea ce crezi că ai văzut și ceea ce îți aduci aminte că ai văzut în momentul când ai declanșat. Și precum memoria, este supusă unei continue evoluții și transformări, în timp.

În expoziția de față am adunat o serie de imagini ale câtorva amintiri de neuitat trăite în 6 vizite consecutive la Paris, între 2007 și 2011.

Este un Paris ne-turistic, acela pe care am încercat să-l simt și să-l înțeleg în treceri intense, fără să fiu un locuitor permanent al lui. Și în care revin de fiecare dată cu aceeași neliniște plină de melancolie.

 

Cristian Crisbășan

Aprilie 2014